O privire practica asupra primei saptamani
Prima saptamana de documentare intr-un sat din Maramures nu seamana cu ce iti imaginezi inainte sa ajungi acolo. Nu exista momente epice, nici cadre care sa para gandite dinainte. Exista, in schimb, o succesiune de decizii mici: unde stai, cand iesi cu aparatul, cui ii ceri voie si cui nu, cum gestionezi orele in care nu se intampla nimic vizibil.
Am ajuns luni dimineata, dupa un drum de patru ore. Satul are doua strazi principale si o piata unde oamenii se strang in jurul orei zece. Prima greseala a fost sa ies imediat cu aparatul la gat, fara sa fi stat macar o ora sa observ ritmul locului. Un batran care vindea mere m-a intrebat daca sunt de la ziar. I-am spus ca fac fotografii pentru o revista despre viata satului. A dat din cap si a tacut. Am inteles ca trebuie sa incep altfel.
A doua zi am lasat aparatul in camera. Am mers la piata fara el, am stat de vorba cu o femeie care vindea branza, am ajutat-o sa care doua ladite. Mi-a spus ca sotul ei a lucrat treizeci de ani la mina si ca acum nu mai are ce face. Mi-a aratat poze vechi, din anii optzeci, cu echipa de la subteran. Am cerut voie sa le fotografiez. A acceptat, dar mi-a cerut sa nu-i arat fata sotului in publicatii. Am notat asta in carnețel, nu in telefon.
Limitele apar repede si nu sunt mereu despre etica in sens abstract. Sunt despre faptul ca un om nu vrea sa apara intr-o imagine care il face sa para mai sarac decat este. Sunt despre femeia care nu vrea sa fie fotografata in timp ce strange lemne, pentru ca vecinii ar putea crede ca are nevoie de ajutor. Sunt despre tinerii care refuza sa fie pozati in fata caselor parintesti, pentru ca le e rusine de ce au mostenit.
Pana joi am strans material pentru doua serii posibile: una despre gospodariile care inca functioneaza dupa reguli vechi, alta despre spatiile parasite, fostele sedii ale CAP-ului si scoala inchisa in 2011. A doua serie e mai usoara de facut, dar mai putin interesanta. Prima cere rabdare si reluari. Am ales sa continui cu prima, chiar daca inseamna sa mai stau o saptamana.
Ce am invatat in primele zile: programul conteaza mai mult decat echipamentul. Oamenii sunt mai deschisi dimineata, inainte de pranz, cand inca nu sunt obositi. Dupa ora patru, lumina e frumoasa, dar subiectii sunt mai putin dispusi sa stea de vorba. Am facut greseala sa cer prea multe lucruri in aceeasi zi. Acum cer un singur lucru pe vizita: o poveste, o poza, o adresa. Restul vine la urmatoarea intalnire.
Nu am rezolvat nimic in prima saptamana. Am adunat insa destule detalii incat sa stiu despre ce va fi materialul final. Despre oameni care nu se considera subiecti de reportaj, dar care au povesti pe care nimeni nu le-a ascultat pana acum. Despre un sat care nu asteapta sa fie salvat, ci doar sa fie vazut asa cum e.